Cine m-a făcut om mare…

Azi, după foarte mult timp, m-am gândit la copilărie. Poate e şi din cauză că a început şcoala şi eu nu, a început facultatea şi eu nu. Oficial, sunt om mare. Om cu responsabilităţi, facturi de plătit, job serios, cu gânduri de mutat de acasă la anul, om care stă la coadă la ANAF, om care îşi face cumpărăturile singur and so on.

Dar azi mi s-a făcut dor de micul dejun pregătit de mami, de cana de ceai cald şi felia de pâine prăjită, de verile în care mergeam la bunici, de toamna când mă trezea tati dimineaţa ca să mă duc la şcoală, de graba cu care îmi terminam temele ca să ies afară, de jocurile stupide pe care le inventam cu fratele meu pentru că nu existau calculatoare. Îmi e dor de Orăşelul Copiilor în care mergeam zilnic şi visam să zbor cu racheta cu Mickey Mouse sau să mă fac la fel de mare ca roboţelul care acum nu mai există. Îmi e dor de jocurile din faţa blocului, de iernile în care aveam zăpadă mai mare decât mine şi nu îmi păsa că e traficul îngreunat din cauza asta, de momentele în care ne adunam toţi copiii din bloc şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Mi-e dor să mă urc în copaci, să mănânc corcoduşe verzi, să ştiu că există Moş Crăciun. Mi-e dor să joc fotbal în curtea şcolii şi să nu îmi spună nimeni”Tu eşti fată şi nu ştii să joci”, să nu îmi pese dacă sunt machiată, dacă îmi stă părul bine sau dacă mă avantajează hainele pe care le port. Pentru că la 8 ani nu te interesează lucrurile astea. Sau… Pe vremea mea…

Ne întreabă cineva dacă vrem să ne facem oameni mari? Nu! Pur şi simplu, se întâmplă peste noapte! Treci de la creioane colorate şi cărţi de colorat la un calculator pe care trebuie să lucrezi. Treci de la cana cu ceai la cănile de cafea sau la Redbull, că trebuie să stai  treaz să munceşti 14 ore pe zi. Treci de la ghiozdan la geanta de laptop, de la “nu vreau să dorm la prânz!” la “ce aş dormi o jumătate de oră, la prânz!”, de la “am uitat să îmi fac tema la mate!” la “am uitat că azi am deadline cu campania X!”, de la “mami, îmi încălzeşti şi mie mâncarea?” la “fuck, azi trebuie să fac de mâncare!”. Şi uite aşa ne acaparează viaţa, munca, fuga după bani şi confort şi uităm de noi. Şi nici măcar când avem copii nu ne bucurăm de copilăria lor. Îi lăsăm la bunici, la creşă, la grădiniţă, cât mai multe ore pe zi, ca să avem timp să muncim şi mai mult! Şi pierdem copilăria lor, când am putea să o retrăim pe a noastră, cu ajutorul lor.

Azi, a lansat Delia o piesă nouă. Ea mi-a adus aminte de copilărie, mi-a făcut pielea de găină şi… nu ştiu. M-a făcut să îmi fie dor de multe lucruri.

Luaţi şi voi cu dor şi nostalgie 🙂

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s